Ciupercile, mai apropiate de animale decât de plante, reprezintă un regn unic și original. Ceea ce vedem la suprafață este doar o mică parte a dezvoltării lor: ele dau viață unei rețele miceliale care leagă copacii între ei, chiar și la distanțe de câțiva kilometri, transmițând semnale „aproape” similar cu sistemul nervos uman.
Deși titlul menționează „rețea neuronală”, nu am de gând să vă vorbesc despre creier, oameni sau inteligență artificială, ci despre un alt univers la fel de complex și uimitor: universul ciupercilor.
Când auzim cuvântul „ciuperci”, majoritatea oamenilor își imaginează ciuperci, ciuperca clasică din jocul Mario Bros., mucegaiul care apare pe pâine sau ciupercile care afectează pielea. Și, deși aceste imagini nu sunt greșite, ele reprezintă doar o mică parte din regnul ciupercilor, care este extrem de divers.
Ciupercile pot lua forme neașteptate, pot avea culori vii sau discrete, pot emana arome intense sau aproape imperceptibile și pot avea o textură de la gelatinoasă la pietroasă. Diversitatea este atât de mare încât multe specii nici măcar nu au fost descrise încă.
Înainte de a continua, merită să răspundem la o întrebare frecventă: sunt plante? Sunt animale? Ce sunt de fapt? De-a lungul secolelor, au fost clasificate în regnul plantelor, deoarece, la prima vedere, multe ciuperci par a fi „plantate” într-un anumit loc. Cu toate acestea, biologia modernă a stabilit că, din punct de vedere evolutiv, ele sunt mai strâns legate de animale decât de plante. Cu toate acestea, ele nu se încadrează complet în niciuna dintre aceste grupuri, de aceea constituie un regn propriu, uimitorul regn al Ciupercilor, o categorie biologică independentă, care reunește organisme cu strategii și modele de comportament unice.
Când observăm o ciupercă care crește pe un buștean sau pe pământ, vedem doar partea sa cea mai vizibilă: structura reproductivă, analogul „fructului”. Organismul real este ascuns sub suprafață. Acolo se dezvoltă miceliul, o rețea complexă formată din mii sau milioane de filamente numite „hife”. Aceste hife funcționează ca niște celule minuscule, alungite, care cresc, se ramifică și se conectează între ele, formând o rețea continuă, capabilă să se întindă pe metri sau chiar kilometri.
Această rețea micelială poate pătrunde în fructele putrezite, frunzele căzute, organismele vii, când acționează ca parazit, sau în solul sănătos, unde joacă un rol ecologic vital.
În multe păduri, miceliul se împletește cu rădăcinile plantelor, formând relații simbiotice, cunoscute sub numele de micoriză, care aduc beneficii atât ciupercii, cât și plantei. Prin această legătură subterană sunt transportate substanțe nutritive, apă și chiar compuși chimici care îndeplinesc funcția de semnale.
Aici se manifestă aspectul cel mai fascinant: miceliul nu numai că hrănește, ci și comunică. Diverse studii au arătat că copacii pot „transmite mesaje” între ei folosind aceste rețele fungice.
De exemplu, dacă un copac este atacat de un insect sau afectat de un agent patogen, el poate emite semnale chimice în rădăcinile sale. Aceste semnale se propagă prin miceliu și ajung la alte copaci din apropiere, care se pregătesc apoi să-și activeze apărarea înainte ca pericolul să le amenințe cu adevărat.
Această capacitate de a transmite informații seamănă cu modul în care neuronii procesează și trimit semnale în creier. Fiecare punct din rețeaua miceliului poate fi comparat cu un nod, iar fiecare hifă cu o conexiune care transmite mesaje dintr-un loc în altul. Deși miceliul nu „gândește” și nu are conștiință, organizarea și eficiența comunicării sale seamănă cu funcționarea sistemului nervos.
De aceea considerăm miceliul ca fiind rețeaua neuronală a Pământului . Este o infrastructură vie, vastă și interconectată, care permite ecosistemelor să mențină echilibrul, să coopereze și să răspundă colectiv la provocările ecologice.O rețea străveche, invizibilă cu ochiul liber, care susține în tăcere viața așa cum o cunoaștem noi, și cu cât o studiem mai mult, cu atât se dezvăluie mai mult ca una dintre cele mai mari minuni ale planetei noastre.
